Termenul apare în aproape orice discuție despre o construcție nouă, de obicei fără să fie explicat: „trebuie să fie nZEB”. Prescurtarea vine din engleză, de la clădire cu consum de energie aproape zero. Este o cerință legală, nu o certificare voluntară, și schimbă felul în care se proiectează o casă — pentru că impune verificări încă din faza de concept, nu la sfârșit.
De unde vine noțiunea și ce spune legislația
Conceptul provine din directiva europeană privind performanța energetică a clădirilor, transpusă în România prin legea privind performanța energetică a clădirilor și prin metodologia de calcul aferentă. Din 31 decembrie 2020, toate clădirile noi trebuie să respecte nivelul nZEB; pentru clădirile publice termenul a fost mai devreme.
Un aspect important, și motivul pentru care nu găsești un singur număr pe internet: valorile numerice concrete — consumul de energie primară admis, indicatorul de emisii de dioxid de carbon, cota minimă din surse regenerabile — sunt stabilite prin metodologia națională de calcul și prin ordinele care o actualizează, iar ele diferă în funcție de zona climatică și de categoria clădirii. Se schimbă în timp. Singura variantă corectă este să ceri proiectantului valorile din reglementarea în vigoare la data proiectării, nu să te bazezi pe o cifră citită undeva.
Direcția de reglementare merge mai departe: revizuirea recentă a directivei introduce noțiunea de clădire cu emisii zero pentru construcțiile noi, cu termene etapizate în deceniul acesta. Ce se aplică efectiv la momentul obținerii autorizației depinde de stadiul transpunerii în legislația națională — încă un motiv să verifici cu proiectantul înainte de a demara documentația.
Cele două condiții pe care le pune definiția
Dincolo de cifre, definiția are o structură simplă și merită înțeleasă, pentru că explică toate deciziile de proiectare care urmează.
Prima condiție: clădirea trebuie să aibă un necesar de energie foarte scăzut. Asta se obține prin anvelopă — izolație, tâmplărie, etanșeitate, eliminarea punților termice — și prin geometrie: o casă compactă pierde mai puțin decât una cu multe ieșinduri, la aceeași suprafață utilă. Raportul dintre suprafața anvelopei și volumul încălzit este unul dintre primii indicatori pe care îi calculează un proiectant serios, iar el se decide în schița de concept, nu mai târziu.
A doua condiție: energia rămasă, care este puțină, trebuie acoperită în proporție semnificativă din surse regenerabile produse la fața locului sau în apropiere. Practic, asta înseamnă pompă de căldură, panouri fotovoltaice, solar termic sau biomasă, singure ori combinate. Nu poți compensa o anvelopă slabă montând mai multe panouri: ordinea contează, iar calculul penalizează construcția care consumă mult și produce mult.
Cum se demonstrează în proiect
Demonstrația se face prin calculul de performanță energetică, realizat conform metodologiei naționale. Rezultatul se materializează în certificatul de performanță energetică, emis de un auditor energetic atestat, care însoțește recepția clădirii și intră în cartea tehnică a construcției.
Ce înseamnă asta pentru un beneficiar care construiește o casă: calculul trebuie făcut devreme, iar rezultatele lui influențează decizii pe care le credeai pur estetice. Suprafața vitrată de pe fațada nordică, adâncimea streșinii, orientarea camerelor principale, forma acoperișului, prezența unei terase acoperite — toate intră în model. Dacă îl faci după ce planurile sunt finalizate, ai două opțiuni proaste: fie schimbi arhitectura târziu, fie compensezi cu instalații scumpe.
Merită să ceri proiectantului nu doar concluzia, ci și ipotezele: ce valori de conductivitate a folosit, ce randamente a presupus pentru sursă și pentru distribuție, ce grad de etanșeitate a introdus în calcul. Un calcul care presupune o etanșeitate pe care nu o vei atinge la execuție dă un rezultat frumos pe hârtie și o factură reală mai mare. Documentele care trebuie strânse pe parcurs sunt inventariate în ghidul despre documentația necesară pentru autorizația de construire.
Ce se schimbă practic la o casă unifamilială
Trecerea la nZEB nu presupune tehnologii exotice. Presupune, în schimb, un nivel de execuție mai bun și câteva alegeri de sistem făcute din timp:
- Sursa de căldură. Pompa de căldură a devenit soluția obișnuită, tocmai pentru că randamentul ei sezonier ridicat contează favorabil în calculul de energie primară. Alegerea între variantele aer-apă și cele care folosesc solul se face după teren, buget și necesar; comparația e detaliată în articolul despre pompele de căldură geotermale.
- Distribuția la temperatură scăzută. Încălzirea în pardoseală sau corpurile dimensionate pentru agent la temperatură joasă sunt necesare ca sursa să lucreze eficient.
- Ventilația. O clădire etanșă are nevoie de ventilație controlată, iar recuperarea de căldură reduce direct necesarul.
- Fotovoltaicul. Contează nu doar puterea instalată, ci și cât din producție consumi pe loc. Racordarea în regim de prosumator are pași proprii, care se verifică din timp cu operatorul de distribuție.
- Umbrirea exterioară. Fără ea, o casă performantă termic devine incomodă vara și ajunge să consume pentru răcire ce a economisit la încălzire.
O clarificare utilă: nZEB este o cerință legală minimă, în timp ce standardele de tip casă pasivă sau certificările internaționale de clădire sustenabilă sunt voluntare și urmăresc alte obiective. Ele se pot suprapune, dar nu se substituie. Ce presupun certificările voluntare, ca efort și ca documentație, e explicat în materialul despre certificarea LEED și BREEAM pentru clădiri rezidențiale.
Unde eșuează trecerea de la proiect la clădirea reală
Cel mai frecvent, clădirea este nZEB în calcul și nu este în realitate. Motivele se repetă.
Primul: înlocuirile de materiale pe șantier. Se schimbă un tip de izolație cu altul „echivalent”, dar cu conductivitate mai mare, sau o tâmplărie cu alta mai ieftină. Fiecare substituție trebuie verificată în calcul, nu acceptată pe cuvânt.
Al doilea: detaliile de racord executate aproximativ. Punțile termice reale sunt mai mari decât cele presupuse, iar rezistența corectată a anvelopei scade sensibil față de valoarea din memoriu.
Al treilea: etanșeitatea. Este singurul parametru din calcul care se poate măsura direct pe clădirea finită, și se măsoară rar. Un test de presurizare făcut în timpul execuției, când stratul etanș e încă accesibil, costă puțin și evită pierderi permanente.
Al patrulea: punerea în funcțiune a instalațiilor. O pompă de căldură nereglată, cu curbă de temperatură prea ridicată, sau o ventilație nebalansată consumă mult peste valorile din proiect. Cere protocolul de punere în funcțiune, cu valorile măsurate, nu doar semnătura pe proces-verbal.
Cel mai util instrument de control pe care îl are un beneficiar rămâne verificarea independentă pe parcurs: o termografie într-o zi rece, un test de etanșeitate intermediar și obiceiul de a cere în scris orice schimbare față de proiect. Discuția despre valorile concrete, despre soluții și despre variantele acceptabile se poartă cu proiectantul și cu auditorul energetic atestat — sunt singurii care pot semna pentru rezultat.
