Se investește enorm în pereți și în tâmplărie, iar apoi se pierde o parte bună din rezultat pe ultimii treizeci de centimetri de deasupra pământului. Zona de racord dintre fundație, soclu și perete este locul unde se concentrează cele mai multe punți termice dintr-o casă obișnuită, tocmai pentru că e la limita a trei meserii diferite și nimeni nu se simte pe deplin responsabil de ea.
Fenomenul se vede cel mai bine cu o cameră termografică, într-o dimineață rece de ianuarie. Apare o dungă portocalie continuă la baza pereților, uneori și o pată în colțurile camerelor de la parter. Acolo se scurge căldura, iar acolo apare mai târziu mucegaiul, la doi centimetri deasupra plintei.
De unde apar, concret, pierderile
Prima și cea mai comună este întreruperea termoizolației la nivelul solului. Polistirenul de fațadă coboară frumos până la trotuar, apoi se oprește. Sub el, betonul fundației este în contact direct cu pământul și cu peretele. Betonul conduce căldura de aproximativ cincizeci de ori mai bine decât polistirenul, deci fundația funcționează ca un radiator îngropat, care încălzește pământul din jurul casei pe cheltuiala ta.
A doua este centura de beton armat de la nivelul plăcii peste subsol sau peste cota zero. Fiind continuă și legată de perete, transportă căldura din interior spre exterior. Dacă în dreptul ei izolația e mai subțire, pentru că s-a păstrat aliniamentul fațadei, punte termică garantată.
A treia, mai subtilă, este placa pe sol izolată doar la margine, cu o fâșie de doi sau trei centimetri, pusă pentru a bifa cerința. Fâșia respectivă nu rezolvă nimic dacă restul plăcii stă pe balast, fără strat continuu dedesubt.
A patra apare la casele cu subsol neîncălzit, unde se izolează planșeul, dar se uită scara. Casa scării devine un canal deschis între subsolul rece și parterul cald.
Soluțiile care funcționează, în ordinea corectă a lucrărilor
Regula de bază este continuitatea. Termoizolația trebuie să înconjoare volumul încălzit fără nicio întrerupere, ca o pătură, iar acolo unde este obligatoriu să treacă un element structural, se caută o soluție de decuplare.
- Coboară izolația perimetrală sub cota terenului cu cel puțin 60 de centimetri, ideal până la talpa fundației. Se folosește polistiren extrudat sau spumă rigidă cu absorbție redusă de apă, nu polistiren expandat obișnuit.
- Protejează izolația îngropată cu o membrană cu crampoane și cu un strat drenant de pietriș. Fără această protecție, umiditatea și rădăcinile o degradează în câțiva ani.
- Prevede o izolație orizontală sub placa pe sol, continuă, de minimum 10 centimetri, întoarsă pe verticală la margini pentru a se întâlni cu cea perimetrală.
- Rezolvă soclul cu un strat continuu care trece peste centura de beton, fără subțieri, chiar dacă asta înseamnă o mică ieșire în afara aliniamentului fațadei.
- Folosește blocuri de decuplare termică sub primul rând de zidărie, un material cu conductivitate redusă și rezistență la compresiune suficientă, acolo unde nu poți întrerupe altfel puntea.
- Menține o distanță de câțiva centimetri între finisajul soclului și trotuar, cu o rostuire elastică, pentru a nu conduce umezeala pe verticală.
Detaliile care se ratează chiar și în proiecte bune
Un proiect corect desenat poate ajunge greșit executat din trei motive recurente. Primul este ordinea lucrărilor. Dacă se toarnă trotuarul înainte de a coborî izolația, nimeni nu îl va mai sparge. Această coordonare de faze e exact tipul de detaliu care se pierde când planificarea nu e riguroasă, motiv pentru care merită parcurs și textul despre etapele unui proiect de construcție.
Al doilea este golul de la spatele plăcilor de izolație. Lipirea în puncte, nu pe toată suprafața, lasă un strat de aer care circulă și anulează o parte din efect. La soclu, unde diferența de temperatură e mare, efectul e vizibil.
Al treilea sunt străpungerile. Conducta de apă rece, canalizarea, cablul de alimentare, toate traversează exact zona critică. Fiecare străpungere trebuie etanșată și izolată separat, nu doar spumată în grabă la final.
Merită spus și că zona aceasta este printre cele mai ieftine de corectat în raport cu ce economisește. Costul suplimentar al unei izolări perimetrale executate corect, într-o casă unifamilială, este de ordinul câtorva mii de lei. Economia anuală se măsoară în procente din factura de încălzire, dar beneficiul cel mai important nu e cel financiar: este absența condensului la baza pereților, adică absența mucegaiului pe care altfel îl vei spăla în fiecare primăvară, fără să înțelegi de ce revine.
Dacă renovezi o casă existentă și nu poți săpa în jurul ei, există compromisuri parțiale: o izolație orizontală în pământ, la 40 de centimetri adâncime, îndepărtată de perete cu un metru, care alungește drumul căldurii prin sol. Nu e la fel de bună, dar e mult mai bună decât nimic, iar în anumite situații este singurul lucru pe care îl mai poți face.
