Casele solide au un dezavantaj pe care nu îl anticipează nimeni la proiectare: pereții care țin bine căldura țin la fel de bine și semnalul radio. Un zid de beton armat de douăzeci de centimetri, o placă între etaje, o casă a scării din beton sau o termoizolație cu folie metalizată pot reduce semnalul Wi-Fi mai mult decât distanța în sine. Rezultatul este familiar: internet excelent în living, inutilizabil în dormitorul de la capătul holului.
Ce blochează, de fapt, semnalul
Nu toate materialele atenuează la fel, iar ierarhia ajută la diagnosticare:
- Betonul armat este cel mai sever obstacol dintr-o locuință. Nu doar grosimea contează, ci și plasa de armătură, care se comportă ca un ecran.
- Zidăria plină de cărămidă atenuează semnificativ, mai ales umedă, în primul an după construcție.
- Tencuiala pe plasă metalică sau gips-cartonul pe profile dese atenuează mai mult decât se așteaptă majoritatea.
- Termoizolația cu barieră de vapori metalizată transformă peretele într-o suprafață reflectantă. Este motivul pentru care unele case moderne au semnal bun în interior și zero în curte.
- Geamurile cu strat low-E reflectă și ele semnalul, ceea ce explică de ce Wi-Fi-ul din casă nu ajunge pe terasă.
- Oglinzile mari, ușile metalice, tabloul electric, boilerul, frigiderul sunt obstacole punctuale care creează umbre exact în spatele lor.
La acestea se adaugă interferența: cuptorul cu microunde, unele camere video analogice fără fir și, în bloc, cele patruzeci de rețele ale vecinilor care se calcă reciproc pe canale în banda de 2,4 GHz.
Măsoară înainte să cumperi
Cea mai frecventă greșeală este cumpărarea unui sistem mesh scump înainte de a înțelege unde e problema. Măsurarea durează o oră și se face cu instrumente gratuite.
- Printează planul casei. Vei nota pe el valorile măsurate în fiecare cameră.
- Folosește o aplicație de analiză Wi-Fi pe telefon și notează nivelul semnalului, exprimat în dBm. Valorile în jur de -50 dBm sunt excelente, -65 dBm sunt bune, -75 dBm sunt marginale, sub -80 dBm nu mai e utilizabil.
- Notează și raportul semnal-zgomot și canalele folosite de vecini. Un semnal puternic pe un canal aglomerat merge mai prost decât un semnal mai slab pe unul liber.
- Fă un test real de viteză în fiecare punct, nu doar o citire de semnal. Ele nu coincid întotdeauna.
- Repetă măsurătorile seara, la ora de vârf, când toate rețelele din zonă sunt active.
Din harta rezultată vei vedea imediat dacă ai o problemă de acoperire, una de interferență sau una de plasare a routerului. Sunt trei situații complet diferite, cu trei soluții diferite.
Unde stă routerul contează mai mult decât cât costă
În multe case, routerul stă acolo unde a intrat cablul furnizorului: în hol, într-o doză, la nivelul podelei, adesea într-un dulap închis. Este cea mai proastă poziție posibilă. Semnalul se propagă în toate direcțiile, deci un router pus într-un colț irosește jumătate din acoperire în exterior.
Poziționarea corectă: cât mai central în raport cu zonele folosite, la înălțime de aproximativ un metru și jumătate, în spațiu deschis, departe de tabloul electric, de conducte metalice și de aparate mari. Antenele externe se orientează de obicei vertical pentru acoperire pe același nivel și una înclinată pentru etajul de deasupra. Mutarea routerului cu trei metri și scoaterea lui din dulap rezolvă, în practică, o parte surprinzător de mare din problemele raportate.
Dacă priza de internet este într-un loc imposibil, soluția nu este să accepți situația, ci să tragi un cablu de rețea până în punctul potrivit. Un cablu de zece metri costă mai puțin decât orice repetor.
Mesh cu backhaul cablat, nu mesh oricum
Aici este miezul problemei într-o casă cu pereți groși. Un sistem mesh wireless folosește tot aerul ca să vorbească între noduri — exact resursa care lipsește. Dacă nodul secundar primește semnal slab de la cel principal, va distribui un semnal slab mai departe, iar viteza se înjumătățește la fiecare salt. Un repetor prost plasat poate face rețeaua mai proastă decât era.
Soluția care funcționează aproape întotdeauna este backhaul-ul cablat: puncte de acces legate prin cablu de rețea la router, ideal alimentate prin PoE, ca să nu ai nevoie de priză în tavan. Fiecare punct devine astfel o sursă independentă, la putere plină. Într-o casă pe două-trei niveluri, două sau trei puncte de acces cablate rezolvă complet ceea ce cinci repetoare wireless nu reușesc.
Dacă tragerea cablului este imposibilă, alternativa acceptabilă este comunicarea prin instalația electrică, cu condiția ca punctele să fie pe același circuit și pe aceeași fază — altfel performanța scade drastic. Este o soluție de compromis, nu una de proiect.
Setările care mai câștigă câteva zone
După ce plasarea este rezolvată, câteva reglaje ajută concret. În banda de 2,4 GHz folosește doar canalele 1, 6 sau 11 și lățime de 20 MHz — sunt singurele care nu se suprapun, iar lățimea mai mică crește raza. În 5 GHz alege un canal liber și verifică dacă vecinii nu ocupă aceeași zonă. Dacă echipamentul suportă banda de 6 GHz, ea este de obicei goală, dar are rază scurtă și traversează prost pereții groși, deci este utilă doar în aceeași încăpere.
Separă rețelele sau, dacă folosești un singur nume, verifică pragurile de roaming: un telefon rămâne agățat de nodul îndepărtat mult după ce a intrat în raza altuia mai apropiat. Reducerea puterii de emisie pe nodurile apropiate sună contraintuitiv, dar ajută tocmai la trecerea corectă de la unul la altul.
Camerele de supraveghere merită atenție separată, pentru că încarcă permanent și, dacă stau pe Wi-Fi la limita acoperirii, pierd cadre și repornesc conexiunea la nesfârșit. Ideal se leagă prin cablu; consecințele alegerii se văd și în calitatea analizei de imagine, discutată în articolul despre camerele de supraveghere cu inteligență artificială.
Dispozitivele smart nu au nevoie de Wi-Fi peste tot
O parte din problema zonelor moarte dispare dacă nu încerci să rezolvi totul prin Wi-Fi. Senzorii, becurile și întrerupătoarele funcționează foarte bine pe protocoale radio de tip mesh, care lucrează în banda de 2,4 GHz cu debit mic dar cu propagare mult mai bună, și în care fiecare dispozitiv alimentat de la rețea retransmite pentru vecinii lui. Într-o casă cu pereți groși, o rețea mesh de acest tip acoperă adesea mai bine decât Wi-Fi-ul, tocmai pentru că are noduri în fiecare cameră. Diferențele dintre variante sunt explicate în comparația despre Wi-Fi, Zigbee sau Matter.
Rețineți și un aspect de arhitectură a sistemului: dacă automatizările rulează pe un controler din casă, o zonă cu semnal slab afectează cel mult un senzor, nu întreaga logică. Cu un controler local de tip Home Assistant, comenzile nu trec prin internet, deci latența și pierderile de pachete contează mult mai puțin.
Ordinea corectă a intervențiilor este deci aceasta: măsoară, mută routerul, trage cablu, adaugă puncte de acces cablate și abia la final reglează canalele. Cumpărarea de echipamente înainte de măsurare este singura variantă garantat scumpă.
